16 Decembrie 1989, cum am trăit acea zi
Cred că memoria colectivă are nevoie să fie alimentată cu informații provenite de la surse care au trăit diverse evenimente care au marcat societatea, cu scopul de a înțelege mai bine, de nu uita și de a conferi sens prin fapte concrete unor cuvinte pe care le folosim uneori fără a avea în minte și exemple relevante. Așadar este vorba despre povești reale cu sens.
Înțelegerea istoriei este un punct vital pentru a învăța din ea, dar nu putem înțelege dacă nu avem informații cât mai multe pe care să le analizăm și nu putem avea informații dacă nu suntem interesați să le avem, să le citim.
În acest sens cred că am obligația morală să descriu o parte importantă a evenimentelor din Decembrie 1989 pe care le-am trăit ca tânăr ofițer de finanțe într-o unitate militară de parașutiști de la Câmpia Turzii. Și o să mă rezum doar la trei episoade pe care le apreciez foarte relevante, din care, toți cei care vor, pot să învețe ceva important și util.
Cadru general
Aveam doar un an și câteva luni de activitate, era ziua de 16 Decembrie 1989, venisem de la serviciu de câteva ore, fiind deja iarnă era întuneric și încercam să mă relaxez ascultând muzică la un pick-up cu discuri de vinil pentru că nu aveam multe alternative de relaxare. Când deodată, se aude soneria, deschid și la ușă un agent (militar în termen de la unitate) care după ce a salutat a spus scurt ”Radu cel Frumos”. I-am mulțumit și am dat să închid ușa, dar imediat am realizat că ceva nu este in regulă sau ”fără precedent” cum sunt unii mirați acum de anumite evenimente care nu s-au mai întâmplat. M-am întors și l-am întrebat ”Ce ai spus?” și acesta a repetat ”Radu cel Frumos.” Atunci am închis ușa și mi-am spus ” E groasă treaba”, începând să mă îmbrac în hainele militare pentru a pleca imediat la unitatea militară de unde aveam să mai vin acasă peste mai bine de o lună.
Acum, cred că pentru cei care nu cunosc prea bine trebuie să explic. Armata, atunci ca și acum, se pregătea permanent pentru a face față unui eventual atac din afară asupra țării, iar aceste antrenamente includeau și sosirea la unitate în orice moment pentru că un militar este permanent la dispoziția țării. Iar atunci când apărea un eveniment în timp ce erai deja acasă, nefiind alte sisteme de comunicare, telefoane mobile, modalitatea prin care toți militarii erau anunți să se prezinte la unitate se făcea prin agenți (militari în temen) care erau aduși cu o mașină și fiecare avea un număr de cadre militare pe care le anunța să se prezinte la unitate de urgență.
Iar anunțul se făcea printr-un cod pe care agentul îl spunea (atunci a fost ”Radu cel Frumos”) și pe care toți îl cunoșteam, știam ce reprezintă. Când făceam exerciții de antrenament codul era altul, de regulă tot un nume de domnitor. Alarmele reale de luptă aveau două coduri – ”Ștefan cel Mare” pentru alarmă de luptă generală, adică aplicabil în toată țara, respectiv ”Radu cel Frumos” care însemna alarmă de luptă parțială, adică pe o parte din țară.
Așadar, alarmă de luptă, fără precedent în România după al doilea război mondial și, după unele surse, se pare că pe granița de est unitățile militare ar fi fost in alarmă de luptă și în 1968, când URSS (adică mai pe scurt Rusia) a ordonat țărilor din Tratatul de la Varșovia să ocupe Cehoslovacia (pare cunoscut?) iar România s-a opus.
Așadar, imaginează-ți că aveam 22 de ani și ceva și nu mi-am imaginat că va veni o astfel de zi, deși conștientizam și comunismul începea să mă strângă tot mai mult. Și pentru a înțelege mai bine iată doar câteva elemente care descriu societatea de atunci, aspecte pe care eu le-am simțit din plin.
În primul rând era frica, teama legată de orice ai face diferit de propagandă și o să arăt mai jos ( îmi plăcea să spun bancuri, dar imi era teamă să spun pentru ca să nu mă toarne cineva), frigul din casă și de la serviciu, secretomania (lipsa de informații era uriașă, ascultam din când în când ”Europa Liberă” dar nu aveam curajul să vorbesc cu nimeni despre asta, însă mă întrebam de ce să nu știm cum sunt alte societăți și să gândim singuri), lipsurile de orice fel, făcusem cerere (un soi de inscriere pe o listă) pentru a achiziționa un televizior alb-negru de aproape un an și până în decembrie 1989 nu venise, mă căsătorisem în vara anului 1989 și mi s-a spus așa discret de secretarul de partid – un ofițer cu rang de locțiitor al comandantului care se asigura că propaganda comunistă și liniile partidului stat se respectă – că să nu mă căsătoresc religios, să nu merg la bisercă. Atunci chiar m-am opus puțin cumva și l-am întrebat dacă el s-a căsătorit religios și mi-a spus ca da, toți o fac, dar mai discret. Și i-am spus că dacă toți se căsătoresc la biserică de ce ipocrizia asta, de ce să ne ferim, de ce nu ne asumăm, dar a părut a fi nu doar o recomandare, ci avea și un iz de amenințare și așa am făcut cununia religioasă la o mănăstire în mijlocul pădurii. Și multe altele pe care unii le-ați trăit sau despre care ați auzit.
Primul episod
A fost un eveniment care cred că are o importanță pentru unul dintre următoarele episoade. Era obligatoriu ca fiecare ofițer să conspecteze pe un caiet special discursurile prea-iubitului, iar in noiembrie 1989 fusese o Plenară a partidului comunist și la câteva săptămâni, într-un cadru restrâns, cu ofițerii din comandament, în biroul comandantului, am fost întrebați de secretarul de partid dacă am conspectat Plenara. Nu știu dacă ceilalți au mințit sau nu când au spus ”da”, eu eram cel mai tânăr ofițer din unitate, eram financiar, oarecum mai liber în gândire, poate și ușor inconștient și am răspuns simplu ”nu”, argumentând că eu nu am timp de pierdut, am multă treabă și nu scrie în atribuțiunile mele că trebuie să fac asta, apoi nu găsesc nimic relevant în a conspecta plenara.
Toți m-au privit atunci ca pe un ciudat sau poate ca pe un inconștient. Să ne înțelegem, nu eram vreun disident, pur și simplu mi se părea pierdere de timp să conspectez discursul unui individ, fie el și președintele țării comuniste. Însă chestia asta nu putea rămâne nepedepsită pentru că, nu-i așa, dacă nu ar fi făcut-o, probabil comandantul ar fi fost turnat de către secretarul de partid sau de către celălalt. Cum care? În fiecare unitate militară exista, pe lângă secretarul de partid, tot cu rang de locțiitor de comandat și un securist, un ofiter care nu făcea parte din Armată ci din securitate, dar era plantat în conducerea fiecărei unități pentru ca acel comandat să nu cumva să iasă din liniile partidului și securității, care de fapt conduceau tot.
Așa că pentru a nu fi conspectat Plenara tovarășului și pentru afrontul de a spune public că nu mi se pare o acțiune utilă, am fost sancționat, prima și ultima mea sancțiune ca ofițer, un avertisment scris care urma să rămână în dosarul personal. Dar pentru că în regulamentele militare nu era scris că poți fi sancționat pentru acel motiv, mi s-a trecut ca motivație ”Neindeplinirea atribuțiunilor funcționale cu simț de răspundere”. Acest fapt m-a înfuriat și mai mult, simțeam deja abrupt pe propria piele ”beneficiile” sistemului comunist dictatorial, injust, în care mulți jucau roluri de teamă, iar curajul de a spune că ceva nu este in regulă era inacceptabil și cu siguranță pedepsibil.
Ce-am făcut? Repet, fără să fiu vreun dizident, am gândit câteva zile ce să fac și apoi am făcut. Am jucat și eu aceeași carte și am considerat că pedeapsa nu se referă la episodul de mai sus legat de afrontul neconspectării discursului prea-iubitului și am luat in considerare exact ce scria în nota de sancționare.
Am luat de la biblioteca unității dicționarul explicativ al limbii române, am pus semn la sintagma ”simț de răspundere”, am luat și fișa postului cu toate atribuțiunile funcționale și m-am dus la comandant spunându-i pe scurt că nu sunt de acord cu sancțiunea (am aflat ulterior că era fără precedent cel puțin în acea unitate) și l-am rugat, ca in contextul semnificației ”simț de răspundere” să-mi spună concret care atribuțiuni de serviciu nu le-am îndeplinit cu ”simț de răspundere”, ca să le pot corecta, sigur un soi de ironie. Iar dacă este vorba de toate atribuțiunile atunci trebuie să ceară înlocuirea mea, i-am spus ceva cum că un comandant nu poate să-și asume un asemenea risc, mai ales cu cineva care are pe mână finanțele unității. Reacția lui a fost de a mă da afară din birou.
Eu m-am simțit bine, am simțit că așa trebuia să fac și, indiferent de prețul pe care aveam să-l plătesc, mă simțeaam bine cu mine atunci când mă priveam în oglindă. Nu puteam accepta o sancțiune care nu avea nicio legătură cu realitatea, pentru că, profesional chiar nu avea ce să-mi reproșeze.
Ce s-a întâmplat? Peste câteva zile, poate o săptămână, zece zile, seful de la personal (resurse umane), a venit al mine și mi-a spus că i-a ordonat comandantul să nu-mi treacă în dosar acea sancțiune și să nu spună la nimeni, decât mie și eu la rândul meu să nu spun nimănui.
Ce a însemnat asta pentru mine?
Sincer, nu m-am gândit că se va întâmpla asta, nu m-am gândit la rezultat chiar dacă evident îl contestam, dar am vrut să mă respect pe mine, să fiu demn și sincer cu mine însumi, să nu fac parte din jocul acela stupid al unor oameni aparent mari, care astăzi poate părea de neimagint. Până nu i-am spus comandantului că nu sunt de acord cu pedeapsa m-am simțit total inconfortabil, eram un prizonier al temerilor, dar după ce i-am spus m-am simțit liber și împăcat cu mine, asta puteam face eu, asta ținea de mine și era obligația mea făță de mine însumi să o fac.
Al doilea episod
Revenind la ziua de 16 Decembrie. Am ajuns la unitate și, conform procedurilor, imediat avea loc întâlnirea ofițerilor cu comandantul unității – col. Sterian Dumitru – pentru a ne explica situația și a ne transmite ordinele pe care le primisese de la eșalonul superior.
Atunci s-a petrecut, poate cel mai important episod din cariera mea de ofițer și cel pentru care sunt foarte recunoscător astăzi, un eveniment care a contribuit din plin la formarea valorilor mele.
Activam ca ofițer de finanțe într-o unitate militară de parașutiști, iar echipamentul de luptă al unui parașutist includea, evident, parașuta. De ce spun acest amănunt? Pentru că dl comandant nu știa nici el foarte multe, ne-a spus că a primit informația de la eșalonul superior de la gl. Iosif Rus, comandantul Aviției Militare (unul dintre sforarii care jucau la ambele capete) că suntem atacați la Timișoara și că parașutiștii trebuie să execute o misiune acolo și că vor primi detaliile pe drum, iar echipamentul lor includea armementul cu muniție de război, dar, culmea, fără parașută. Asta era tot.
Observând că din echipament nu făcea parte parașuta, atunci ofițerii luptători și-au pus întrebări și l-au intrebat pe comandat, de ce să particpe ei la o misiune care nu include parașuta pentru că asta înseamnă că nu este misiunea lor, că ceva li se ascunde și i-au spus comandantului că ei nu execută acel ordin.
Atunci comandantul a verificat încă o dată dacă aceasta este decizia tuturor și a văzut că așa este și i-a intrebat așa ” Știți ce înseamnă asta?”. Și toți au spus că știu și își asumă indiferent de consecințe. Ce consecințe? Să reamintim contextul. Ne aflam sub alarma de luptă și neexecutarea de ordin într-o asemena situație presupunea pentru militari închisoarea pe viața sau, după caz, chiar pedeapsa cu moartea ( da, exista în România pedeapsa cu moartea acum 35 de ani). Iar acesta era un risc imens având în vedere că pe 16 decembrie probabil că nimeni nu știa că Ceașescu va cădea peste o săptămână.
Acei oameni și-au asumat un risc enorm, propria viață și carieră doar pentru că au simțit că ceva este în neregulă, că sunt mințiți și trimiși la altceva. Asta înseamnă să iei atitudine în orizontul tău apropiat existențial, profesional, fără să fie nevoie să vină cineva să te ridice în picioare.
Am avut un sentiment profund de uimire în acel moment la care asistam, iar pe zi ce trecea și mai ales după ce ne-am lămurit ce a fost la Timișoara, pur si simplu respectul meu pentru acei ofițeri a fost maxim și le sunt și astăzi recunoscător pentru că am învățat că, dacă ei au gândit, au analizat prin prisma propriei conștiințe, atunci când, conform legii, trebuia doar să execute, dacă nu s-au lăsat manipulați chiar de comandanții militari de la București, dacă ei avut curajul să nu intre într-un joc foarte periculos chiar neavând toate informațiile, riscându-și viața și cariera, atunci orice alt risc mai mic, într-o societate democratică, merită și trebuie asumat concret, prin fapte.
Al treilea episod
A doua zi însepuseră să se audă anumite informații despre ce se întâmpla de fapt la Timișoara, prin oameni care mai veneau din acea zonă și atunci se contura dilema reacției în situația în care asistăm de fapt la o revoltă populară asupra sistemului comunist.
Încă din seara precedentă toți militarii în termen aveau asupra lor armamanentul și muniție de război permanent, iar aceștia, foarte tineri, începeau să se îngrijoreze, să discute, ca noi toți, ce se întâmplă, iar comandanții de companii transmiteau acestă stare comandantului unității.
Comandantul, dl col. (RIP) Dumitru Sterian a fost un om deosebit de înțelept, echilibrat în cele mai grele momente, știa să asculte și nu forța lucrurile, episodul cu anularea pedeapsei mele a fost unul mărunt dar relevant, însă în povestea neexecutării de ordin era primul care ar fi suportat consecințele în cazul în care Ceaușescu rămânea la putere. El nu a presat niciun moment pentru a executa ordinul, deși cu siguranță nu i-a fost ușor nici verbal când a transmis refuzul la București.
S-a gândit ce să facă cu starea militarilor în termen, știa că nu este suficientă ideea de a da ordin, așa cum nici in cazul ofițerilor nu a funcționat. Ce a făcut? S-a dus el să le vorbească, da, dar mai târziu, a înțeles că nu el este cel mai potrivit să o facă, ci altcineva.
M-a chemat pe mine, ofițerul financiar pentru o misiune foarte importantă iar eu eram oarecum mirat pentru că eu nu eram ofițer combatant. Mi-a spus că militarii în termen au nevoie să fie informați, să se vorbească cu ei sincer și deschis, să li se explice așa într-un mod mai apropiat, variantele pe care le avem, fie țara este atacată din afară și atunci vrem ca ei să lupte și să le luăm cumva acordul, să-i motivăm pentru asta. Fie oamenii, părinții, rudele noastre își cer drepturile și vor o viață mai bună, caz in care nu vom riposta împotriva lor, ci îi vom lăsa să-și ceară drepturile iar noi doar vom proteja bunurile, ceea ce tot noi am construit.
Comandantul luase o decizie, în acord cu propriile valori dar în totală opozitie cu jurământul militar de atunci, cu legile și regulamentele militare în vigoare.
L-am intrebat de ce să fac eu asta? Mi-a spus pentru că tu ești cel mai apropiat de vârstă cu ei, ești cel mai tânăr și te consideră mai ”de-al lor” de cât pe oricare dintre noi. Iar asta trebuie puțin explicat. De ce eram mai apropiat de militarii in termen? Ca orice ofițer făcem de serviciu pe unitate cam 1-2 ori pe lună. Și sigur, adunam seara unitatea la apel, mergeam prin dormitoare și toate activitățile care se desfăsurau in calitatea aceea. Ori atitudinea mea, dată și de tinerețe și de faptul că eram mai liber în atitudine fiind ofițer financiar, glumeam cu ei, îi lăsam la apel chiar și în papuci sau o ținută nu chiar perfectă prefăcându-mă uneori că le cred scuzele că i-au ros bocancii și alte asemenea. Ba chiar, anterior mi se reproșa, mai in glumă mai in serios, că in timpul servicului meu este cam multă libertate și relaxare. Așa era, iar acum venea un moment in care comandantul a înțeles că felul in care eram acceptat de majoritatea militarilor în termen este un atuu important pentru ca eu să fiu principalul purtător al acestui prim mesaj de comunicare și explicare.
Mi s-a părut o sarcină grea, o mare responsabilitate, dar am acceptat pentru că corespundea cu ceea ce credeam că ar fi un bun mod de poziționare și am înțeles și motivele, că în general, este foarte important ca persoana care comunică ceva, mai ales când este ceva important, să fie cineva credibil fără echivoc, cineva perceput de oameni ca fiind sincer foarte aproape de ei.
Comandantul nu s-a gândit că vai el este comandantul și el trebuie să le vorbească, el voia să obțină angajamentul militarilor in termen și comunicarea cu ei în condiții cât mai credibile și apropiate de uman decât de militar și pentru asta știa că este foarte important cine este purtătorul de mesaj. De altfel, le-a explicat celorlalți din conducere că nici reprezentații partidului și nici conducerea nu erau foarte potriviți pentru o astfel de comunicare, intrucât erau percepuți ca fiind cei care au un interes.
Am acceptat și am făcut asta, am mers din dormitor in dormitor, insoțit doar de comandanții lor direcți și am vorbit cu ei așa cum vorbeam seara la apel, uman și cu angajare. Iar rezultatul a fost excelent, au fost de acord să lupte dacă suntem atacați și să-i lăsam pe părinții noștri să-și ceara drepturile dacă asta vor. Păreau mai clari și mai siguri pe ce urmează. Ce bine ar fi fost să fi avut atunci un aparat de filmat. Probabil atunci am început să decopăr vorbitul în public.
Ce am învățat din aceste întâmplări trăite în Decembrie 1989?
Am realizat cât de important este să fii tu însuți, purtat de valori și credințe sănătoase de care să fii conștient și pe care să le onorezi prin a le manifesta în cele mai importante momente în care viața te provoacă. Și indiferent de riscuri, să nu accepți să fii nedreptățit dacă crezi cu tărie că este așa și să-ți arăți asta fără să jignești.
Se vorbește în aceste zile despre a sta drept, a fi demn în fața celorlalți, dar asta nu este posibil la nivel de organizație, de țară, decât dacă ne manifestăm corectitudinea, onoarea, demnitatea în orizontul nostru personal de viață. Dacă în activitatea profesională accepți să fii ghiocel, dacă nu te opui șefilor și de dragul intereselor personale faci compromisiuri care murdăresc, atunci acești oameni învățați astfel, când vor ajunge în poziții înalte vor fi tot ghiocei indiferent în fața cui, vor sta tot în genunchi, căci asta au exersat, nu poți fi altfel decât așa cum te formezi, cum te antrenezi.
Am învățat că nu cineva din exterior vine să-ți ofere demnitate la pachet, la ofertă, ca un obiect; demnitatea, onestitatea, corectitudinea vin din interiorul tău. Și cu cât, la baza societății există tot mai mulți oameni cu o gândire critică dezvoltată, cu valori bine conturate, care nu acceptă umilința partenerilor de viață sau a șefilor, care i-au atitudine în fața nedreptăților și comportamnetelor abuzive acolo, in mediu profesional sau personal, indiferent de riscuri, atunci sunt șanse mari ca printre cei care urcă pe poziții înalte să fie cât mai mulți oameni demni, care nu acceptă nedreptatea etc.
Oamenii care urcă în funcții înalte sunt ca bilele acelea din roata norocului de la loto, din care se extrage bila câștigătoare. ”Roata norocului” este țara, iar ”bilele” suntem noi, cetățenii, dintre care se ridică, se extrag unii spre a ne conduce. Și cu cât în interiorul ”roții norocului”, a țării, sunt mai multe ”bile”, oameni care stau drept, demn și nu în poziția ”drepți”, cu atât crește șansa de a fi extrasă, aleasă o astfel de ”bilă norocoasă”. Dacă însă în ”roata norocului” sunt mai multe ”bile” care stau în poziția ghiocel, atunci șansa ca să fie aleasă, extrasă o astfel de bilă devine mult mai mare. Cheia norocului stă în numărul cât mai mare de bile care stau drept și nu ”drepți” acolo la bază, în orizontul personal al existenței.
Oamenii care nu ne reprezintă cu demnitate și onoare țara sunt cei care în mediul lor profesional anterior nu au îndrăznit niciodată să spună ”Aiasta nu se poate Măria Ta”, au excutat orice chiar și umilințe personale sau colective, doar pentru a nu risca nimic, pentru a fi mai comod sau pentru a-și păstra funcțiile.
După ce mi-a retras sancțiunea ca urmare a opoziției mele, la cateva zile comandantul mi-a spus că am avut dreptate, că a fost obligat cumva sa mă sancționeze și că apreciază atitudinea mea. Ceea ce arată că oamenii se pot schimba și, idiferent de funcție, atunci când cineva le spune că nu este bine sau corect, există premise reale ca oricine să aibă revelații și să-și schimbe comportamentul. Când nimeni nu spune nimic, ”împărații” de tot felul pot merge goi dar să creadă că hainele lor sunt deosebit de frumoase. Să recunoști că ai greșit, mai ales în fața unui subordonat, nu este semn de slăbiciune, ci de putere și de mare înțelepciune. Doar când admiți că ai greșit începi să te schimbi.
Ne refugiem adesea în iluzii pentru că nu avem curajul să luptăm cu realitățile din jurul nostru și sperăm să vină altcineva să o facă în locul nostru.
Am învățat că un lider autentic știe că modul în care comunică este esențial pentru ca un mesaj să ajungă la sufletul oamenilor și să producă angajament. Dacă oamenii nu te consideră îndreptățit să le spui ce să facă, dacă nu te apreciază și dacă nu ești de încredere, nu te vor asculta indiferent cât de real și util este mesajul. Apoi dacă nu le vorbești pe limba lor, despre îngrijorările lor și le vorbești despre aspecte abstracte chiar dacă importante, oamenii nu te vor asculta. Și ai nevoie să nu vorbești doar de la tribune, trebuie să mergi la ei în ”dormitor”, adică printre ei, acolo in mediul lor ca să te simtă și să te citească.
Un lider este credibil dacă a fost de încredere până atunci, dacă s-a comportant în trecut intr-un anume fel, pe timp de pace, când lucrurile nu erau de viață și moarte. Dacă i-ai mințit în trecut, nu le mai cere nimic, lasă pe altul.
Toate acțiunile și faptele noastre diferite de tot ce făceam până astăzi pot fi considerate ”fără precedent” și asta nu înseamnă ceva rău. Ba chiar este foarte bine atunci când vrem să devenim mai conștienți de noi înșine, de valorile noastre și de faptul că putem să gândim critic, să ne punem întrebări puternice și când începem să nu mai acceptăm neregulilele care ne avantajează, când îi ascultăm și pe alții fără să jignim, când înțelegem că uneori nu este despre mine sau despre tine, ci este despre imaginea de ansamblu.
Pentru cine am scris
Am scris aceste amintiri chiar astăzi 16 Decembrie 2024, la exact 35 de ani de la începerea căderii celui mai criminal regim – regimul comunist. Am făcut-o în primul rând pentru mine, pentru a nu uita, apoi pentru comandantul meu de atunci pe care l-am apreciat enorm – dl. Col (RIP) Dumitru Sterian, ofițerilor care au avut atunci acea poziție și tuturor militarilor în termen cu care am vorbit în acele zile. Sunt recunoscător pentru acele zile și pentru ceea ce au însemnat aceste lecții în devenirea mea ca om.
Am scris și pentru tine, cel care ai citit aceste scurte episoade de istorie din care să înveți poate și tu sau copiii tăi, fără a mai fi nevoie de o situație atât de încordată cum a fost în Decembrie 1989.
Am scris ca să nu mai uităm și să învățăm ce înseamnă de fapt a sta în picioare, a fi demn, a avea principii, a înțelege și a alege ce atitudine și ce comportament să avem în cele mai delicate momente din viața noastră.
Îți mulțumesc că ai citit și sper să te ajute!
Cu recunoștință,
Lt.col (r) Dan Irimia / 16 Decembrie 2024, 35 de ani.